Adam şi Eva în copilărie…

Întotdeauna mi s-a părut că una dintre cele mai controversate dileme existenţiale – ce a fost mai întâi: oul sau găina? – are un răspuns atât de logic şi simplist încât nu vedeam de ce se insistă atât de mult pe această temă. Pentru mine e foarte logic că, înainte de toate, a existat găina. Probabil vă întrebaţi cum a fost creată găina, că doar nu s-a creat din nimic. O minte obsedată de logică încearcă să parcurgă etapele în mod cronologic: întâi a existat un ou, din care a apărut un pui de găină, care ulterior a devenit o găină. Să zicem că acesta ar fi răspunsul corect, nu simţiţi nevoia să întrebaţi atunci cine a creat acel ou? Dacă acel ou nu provine de la o găină, atunci de unde a apărut? Cine a avut grijă de ou până puiul a fost pregătit să dea piept cu viaţa? Aparent, ne învârtim în cerc, fiindcă pentru a fi existat o găină, trebuie să fi existat un ou, pentru a fi existat un ou, trebuia să fi existat o găină. Mă amuză teribil şi poate şi pe alţii îi va amuza raţionamentul meu. Atât timp cât pentru mine are sens, nu simt nevoia să îi conving pe alţii şi dacă cineva ar putea să îmi aducă argumentele necesare, aş renunţa probabil la părerea mea în favoarea adevărului. Simt că mai presus de toate dilemele existente este un singur răspuns, un singur adevăr la care toţi vom ajunge mai devreme sau mai târziu, folosindu-ne de diverse căi. Poate ceea ce neg cu vehemenţă astăzi, va deveni cea mai convingătoare credinţă pe care o voi avea mâine. Poate.

Să vă explic totuşi de ce din perspectiva mea are sens doar cazul în care găina a existat înainte de toate. Aşa cum Adam şi Eva au fost făcuţi din ţărână, au fost creaţi din nimic şi nu au parcurs etapele logice pe care le ştim acum că le parcurge o fiinţă umană: de la stadiul de embrion în pântecele mamei, la făt, nou-născut, copil şi aşa mai departe, mi se pare normal că atunci când au fost create animalele, toate vieţuitoarele pământului în general, să fi fost create din acelaşi material ca şi omul: din nimic. Abia apoi, s-au creat căi de reproducere pentru ca aceste animale să se poată înmulţi.

Dacă mintea noastră necesită un ou pentru a atesta apariţia găinii, cum putem explica apariţia a doi oameni maturi? Sunt conştientă acum că ateii sau oamenii care au dubii în privinţa religiei, vor nega total părerea mea şi vor încerca să găsească o explicaţie ştiinţifică la mijloc.

Adam şi Eva nu au avut copilărie. Privind la situaţia de acum, îmi dau seama că ei au pierdut ceea ce era cel mai frumos dar al vieţii prin faptul că au ratat inocenţa copilăriei. Au sărit peste, au trecut peste o etapă pe care eu şi, cu siguranţă, mulţi alţii, o simţim atât de esenţială în viaţa unui om. Şi totuşi… are atâta sens. Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce Adam şi Eva nu au fost copii sau… cum ar fi fost copilăria lor. Eu m-am întrebat şi am fost surprinsă să îmi dau seama rapid de răspunsul pe care eu nu îl consider neapărat corect, dar îl consider suficient de relevant cât să îmi stăpânească mie însămi curiozitatea şi să îmi potolească setea de cunoaştere.

Starea pe care Adam şi Eva o trăiau în perioada de dinaintea comiterii păcatului era o reproducere a ceea ce copiii au în zilele noastre. Fericire pură, rezultată din inocenţa cu care priveau viaţa, din ignoranţa în care erau înconjuraţi şi care încă le permitea să se detaşeze complet de lumea materială. E puţin greu de explicat…

Copilăria nu ţine de vârstă şi de aspectul fizic exterior. Adam şi Eva erau copii în ciuda faptului ca sunt prezentaţi ca un bărbat şi o femeie, amândoi maturi. Erau copii prin starea interioară în care se aflau. Oamenii regretă poate că prin păcatul originar, am pierdut dreptul la viaţa veşnică, dar cred că cea mai mare pierdere a fost inocenţa pe care ne-o conferea ignoranţa, modul în care priveam lucrurile când nu ştiam ce e bine şi ce e rău, când nu ne păsa ce e bine şi ce e rău. Acum avem parte de copilărie, anii copilăriei sunt o amintire vagă a acelei stări originare în care au fost creaţi Adam şi Eva.

Întotdeauna aveam nelămuriri despre acel pom din care se presupune că s-au înfruptat cei doi, spre dezamăgirea Creatorului. Nu ştiu de ce, reţinusem ca fiind vorba de doi pomi diferiţi: pomul cunoaşterii şi apoi, pomul binelui şi al râului. Pe măsură ce am crescut, am început să asociez cei doi pomi şi să pot înțelege că era vorba de unul singur: pomul cunoaşterii binelui şi a răului.

Nu puteam însă înţelege şi accepta ideea că a cunoaşte binele şi răul e un lucru rău. A disocia între cele două elemente contradictorii, între cei doi poli opuşi, mi se părea ceva ce trebuie să ştim.

Se zice că înţelepciunea vine odată cu vârsta, dar tind să cred că suntem înţelepţi la naştere şi apoi, în timp, ne pierdem abilitatea de a găsi adevărata înţelepciune. Nu puteam accepta că a şti ce e bine şi ce e rău e un lucru de condamnat până când, într-o zi, am înţeles că bipolaritatea e caracteristica dominantă a acestei lumi. E imposibil să avem zi fără noapte, bine, fără rău, lumină, fără întuneric… A înţelege această bipolaritate înseamnă a o accepta în formele ei contrare. A înţelege lumina înseamnă a accepta întunericul. A înţelege binele, a cunoaşte binele… înseamnă a accepta existenţa răului. Odată ce ajungem să definim ceva, orice… e imposibil să nu găsim un element la polul opus. Fie că acel element este o entitate concretă sau se crează automat prin absenţa primei entităţi. Pentru că simt că devine complex, o să dau un exemplu pe care l-am mai dat pe blog: lumina. Nu există decât lumina ca entitate. Întunericul nu e decât absenţa acestei entităţi. Când nu există nimic la polul opus, mintea umană creează din obişnuinţă. Aşa învăţam să deosebim lucrurile, punându-le într-o balanţă cu cele opuse lor. Aşa învăţam să apreciem fericirea, cunoscând nefericirea. Şi nu ştiu dacă sesizaţi sau nu, că nu am precizat ca fiind la polul opus al fericirii: tristeţea sau suferinţa. Neg existenţa unei astfel de entităţi, unei astfel de stări de spirit. Opusul fericirii este Nefericirea, adică absenţa fericirii. Fericirea ţine de modul cum privim lucrurile, de modul cum ne privim pe noi înşine şi nimeni şi nimic nu ne-o poate lua.

Poate că de aceea Adam şi Eva au fost atât de condamnaţi pentru gestul lor. Pentru că învăţând să conştientizeze existenţa binelui, au fost forţaţi să accepte existenţa răului. Mi s-a părut de multe ori interesant cum cuvântul “cunoaştere” a putut căpăta o conotaţie atât de negativă în acest context biblic. De ce ar fi cunoaşterea ceva rău, când oamenii tratează posesia de cunoştinţe ca pe ceva atât de benefic? Până la urmă, despre asta e vorba întotdeauna: despre orgolii şi dorinţa de a poseda. Când nu mai suntem capabili să posedăm bunuri sau oameni, nevoia de posesiune se mută la un alt nivel, fără limite. Un nivel unde ne permitem să acumulăm cât de mult putem, fără să trebuiască să dăm socoteală nimănui.

Sunt un om orgolios şi de multe ori nu vreau să recunosc, dar trebuie să o fac. Nevoia de a acumula cunoştinţe, nevoia de a simţi că stăpâneşti ceva ce nimeni nu îţi poate lua niciodată vine din complexul de inferioritate care ne apasă şi din sentimentul că nu deţii controlul asupra propriei tale vieţii. E o luptă între nevoia stupidă de perfecţiune şi nevoia continuă de a-ţi dovedi constant valoarea. Ţie însuţi, altora…

Trebuie să recunoaştem ca pe măsură ce învăţăm mai multe lucruri, pe măsură ce acumulăm cunoştinţe trebuie să acceptăm două lucruri extrem de greu de acceptat: primul e faptul că… ceea ce ştiam că ştim nu reprezintă mai nimic din ceea ce poate fi ştiut cu adevărat şi, al doilea, că oricât de mult am încerca, niciodată nu vom şti tot ce am vrea să ştim. Pentru că pe măsură ce parcurgem o etapă a cunoaşterii, apar altele. Descoperim altele pe care ne propunem să le parcurgem şi tot aşa. Nu ajungem niciodată la o destinaţie.

W. James spunea, şi pe bună dreptate, că:

Ştiinţa noastră nu e decât o picătură de apă, ignoranţa noastră e un ocean!

Copleşită de toate lucrurile pe care vreau sau simt nevoia să le ştiu, am încercat să găsesc o soluţie de compromis şi am ajuns la concluzia că, legat de cunoaştere, există trei paşi cu adevărat esenţiali pe care trebuie să îi parcurgem:

• Pasul Nr. 1 – Să ştii CEEA CE vrei să ştii (knowing what you want to know)
• Pasul Nr. 2 – Să ştii CÂT vrei să ştii (knowing to what degree you want to know)
• Pasul Nr. 3 – Să ştii CÂT TREBUIE să ştii (knowing to what degree you need to know)

Lista cu paşi ar putea continua şi am ajunge să ne întrebăm: dar de ce vrem să ştim ceea ce vrem să ştim? Dar de ce trebuie să ştim ceea ce trebuie să ştim? Cine decide ce trebuie să ştim? Cine stabileşte ce înseamnă cultură generală şi cine e capabil să găsească un numitor comun în care toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, să se poată regăsi? Dacă vom continua punându-ne întrebări, vom ajunge cu siguranţă la concluzia ca pe măsură ce încercăm din răsputeri să găsim răspunsurile corecte, încetul cu încetul, întrebările îşi pierd sensul…

E puţin absurd şi uneori mi se pare că noţiunea de cultură generală ajunge să ne limiteze.

Da, unii pot excela într-un domeniu şi pot fi foarte slabi în altul. Cultura generală e ceea ce faci tu cu ceea ce ştii. A fi inteligent nu înseamnă a şti multe lucruri, înseamnă a fi capabil să te foloseşti de cunoştinţele tale şi de a le utiliza în contextul adecvat. Uneori simt că oamenii încearcă să îşi dovedească inteligenţa creând contexte în care să poată să expună noţiuni care altfel le sunt inutile. Să poată să îi convingă pe ceilalţi şi, în acelaşi timp, pe ei înşişi că… au o cultură generală vastă.

Unde vreau să ajung e punctul în care am înţeles că Adam şi Eva au fost pe bună dreptate condamnaţi pentru că au mâncat din pomul cunoaşterii, fiindcă am învăţat conotaţia negativă a cuvântului “cunoaştere”. Am învăţat cum cunoaşterea ne limitează viaţa, ne limitează visele. A cunoaşte, a şti, ne face să ne dorim numai lucruri despre care ştim că sunt realiste, care ştim că sunt posibile. Cunoaşterea ne-a făcut un rău iremediabil: a trezit în noi raţiunea şi logica şi a distrus creativitatea şi puterea de a visa dincolo de noţiunea de posibil şi imposibil. Cunoaşterea ne-a indus forţat în vocabular cuvântul “imposibil”.

Gândeşte-te când îţi propui să faci ceva cu viaţa ta, gândeşte-te cum visuri din copilărie sunt sfărâmate în câteva secunde de un simplu gând care te face să renunţi fiindcă acum ştii că ce îţi doreai e imposibil. Adevărul e că atunci când eşti cu adevărat motivat, nimic nu e imposibil, ci doar greu de realizat. Toate invenţiile de care ne bucurăm în prezent, şi mă gândesc acum în mod specific la avion, au plecat de la o idee sublimă a cuiva. “Man should have wings” (Omul ar trebui să aibă aripi), spunea cineva şi prin acest gând revoluţiona lumea. Nu ne permitem să visăm sau să încercăm lucruri pe care ştim că şi alţii le-au încercat înainte şi au eşuat sau pe care ştim că nu le-a încercat nimeni, tocmai din prejudecata că e un lucru cert, ŞTIUT de toată lumea, că acel vis e imposibil de realizat. Mi-e greu să nu mă gândesc la unul dintre citatele mele preferate care spune: “What would you attempt to do if you knew you could not fail?” (Ce ai îndrăzni să faci dacă ai şti că nu poţi da greş?)

Cunoaşterea e malefică de cele mai multe ori pentru că ne limitează şi ne distruge cea mai frumoasă experienţă a vieţii: bucuria de a descoperi. Numai copii mai au capacitatea de a se bucura de frumuseţea naturii, de splendoarea unei flori. Adulţii ajung să stăpânească suficiente cunoştinţe cât să îşi poată desfăşura activitatea de zi cu zi în mod mecanic. Ei nu reacţionează la ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul lor, ei retrăiesc scenarii din trecut, repetă un program prestabilit care a mai fost testat şi care s-a dovedit eficient înainte. Acumularea de cunoştinţe le orbeşte capacitatea de a observa şi mai ales, le răpeşte bucuria de a descoperi. Vezi un copil alergând desculţ pe un câmp plin cu flori. Îi vezi entuziasmul cu care descoperă o floare, uimirea cu care constată o micuţă albină sau o gărgăriţă pe petalele acelei flori şi îi poţi citi în ochi surprinderea şi fascinaţia faţă de ceva atât de cunoscut, atât de banal ţie.

Îţi aduce o floare şi mecanismul din tine se pune în mişcare. Nu faci decât să îi spui: e un trandafir. E un trandafir frumos. Nu simţi mireasma acelui trandafir, nu te bucuri de imaginea lui. În tine sunt adunate toate cunoştinţele despre trandafiri. Prin acel trandafir tu revezi toţi trandafirii pe care i-ai văzut anterior şi reproduci mental tot ceea ce ştii despre ei. Un copil se bucura de aici, de acum, de ACEA floare fiindcă… el nu are cunoştinţele necesare pentru a clasifica acea floare.

Şi ai senzaţia că îi faci un bine, că îi îmbunătăţeşti cultura generală şi îi spui: e un liliac, o lalea, un trandafir, un ghiocel şi pe măsură ce va creşte, puterea de a se bucura când descoperă o floare se va diminua până în clipa în care va dispărea complet. Imaginea unui trandafir nu îi va mai trezi nicio bucurie, ci doar îi va reaminti de cunoştinţele lui. Va analiza ceea ce vede, va procesa imaginea şi va genera un rezultat. Imaginea nu va mai ajunge în sufletul lui. Întregul proces se va petrece la nivel mental, fiindcă ai reuşit să îi îmbunătăţeşti copilului tău cultura generală. Ai reuşit. L-ai transformat într-un mecanism aşa cum, inconştient, şi părinţii tăi au făcut-o pentru tine.

Acum ceva timp cunoşteam o persoană care ştia numele multor flori.
Mă simţeam intimidată şi inferioară în neştiinţa mea. Timpul a trecut şi mi-am dat seama că pentru a mă bucura cu adevărat de o floare, de mirosul ei, de culorile ei, nu trebuie să o asociez cu nicio denumire, nu trebuie să ştiu condiţiile în care creşte, nu trebuie să ştiu absolut nimic despre ea. Ea este. Eu sunt. Aici. Acum. Două entităţi care se întâlnesc într-un anumit moment al vieţii. Poate pare o discuţie utopică, dusă la extreme şi poate, pentru oamenii adânc ancoraţi în realitate, e absurd să spun că mă pot bucura de splendoarea unei flori, de frumuseţea naturii, de universul cu adevărat fascinant care ne înconjoară şi pe care îl ratăm deseori fiind prea ocupaţi cu viaţa noastră practică, fiind prea ocupaţi cu lupta noastră pentru posesiune… materială, intelectuală.

Uneori simt nevoia să uit tot ce ştiu şi să recapăt ceea ce am pierdut acum mulţi ani: bucuria de a descoperi. Mi-e teamă să cunosc, mă sperie ideea de a cunoaşte.

Mă gândesc la copii şi la oamenii consideraţi nebuni… v-aţi gândit vreodată în ce lume frumoasă şi lipsită de griji pot ei trăi?

Despre rodii… şi amintiri uzate

Nu ştiu cât de mult am reuşit să transmit prin celelalte posturi, dar sunt convinsă că ceea ce aş vrea să transmit acum nu poate fi exprimat în cuvinte. Am tot amânat, dar e inutil să aştept un moment potrivit când mă amăgesc că voi putea reda ceea ce simt perfect. Acel moment nu va veni niciodată… Cum cuprinzi un sentiment divin în expresii umile, cum îl exprimi fără să îl limitezi? Cum? Când a ajuns să îmi fie frică să încerc de teamă că aş strica totul definindu-l… Şi totuşi să renunţ fără a încerca, mi-e imposibil. Mă distruge încetul cu încetul…

Kiwi şi rodii. Îmi place să cred că sunt fructele mele preferate şi deşi mulţi o ştiu, nimeni nu mi-a cerut vreodată o explicaţie. Nu vi se pare superificial cum oamenii pun întrebări pentru a te cunoaşte, dar nu sunt interesaţi de răspunsurile pe care le oferi? Eşti întrebat care e culoarea ta preferată: răspunzi mecanic, fără să mai gândeşti: verde… şi tot mecanic vei auzi: a mea e albastru. De ce nu contează motivele? De ce nu te întreabă nimeni de ce verde? De ce nu e nimeni dispus să asculte povestea aparent simplă a unei culori… de ce nimeni nu vrea să ştie că te-ai îndrăgostit de verde în clipa în care te-ai îndrăgostit de cineva cu care asociai acea culoare, de ce nu e nimeni curios că îţi place verdele pentru mirosul crud pe care te face să îl simţi când închizi ochii… pentru prospeţimea pe care ţi-o induce, pentru că te entuziasmează? De ce?

Recitesc ce scriu şi trebuie să recunosc că sunt tentată să şterg, să încerc iar… nu vreau să o fac, fiindcă ştiu cât de greu mi-a fost să scriu şi aceste câteva rânduri şi ce imposibil mi s-ar părea să o iau de la capăt.

Kiwi şi rodii… de ce? Pentru că îmi par deosebite. Kiwi, un fruct copt care paradoxal reprezintă cruditatea. Un fruct cu un aspect exterior destul de inestestic şi care ascunde ceva ce mie mi se pare deosebit. Rodii, pentru că mi se pare original şi fascinant modul în care sunt alcătuite. Aţi crede că fructele pe care le consum cel mai des sunt kiwi şi rodii şi totuşi… nimic nu consum mai rar decât aceste două fructe. Am sentimentul că lucrurile cu adevărat deosebite trebuiesc consumate treptat… puţin câte puţin, savurate aşa cum ar trebui savurată viaţa, iubirea… clipă cu clipă, sărut cu sărut. Sunt fructele mele favorite pentru că atunci când le am simt că e sărbătoare, simt că a meritat să aştept, fiindcă satisfacţia e de mii de ori mai mare decât dacă le-aş consuma zilnic.

Nu vi s-a întâmplat să citiţi o carte cu adevărat deosebită şi să se nască în sufletul vostru două dorinţe contradictorii: să o citiţi fără pauză, pe nerăsuflate, fiindcă nu vă puteţi dezlipi de lectură, dar şi să încetiniţi lectura pentru a o savura o perioadă cât mai îndelungată… Mie mi s-a întâmplat. Încă mi se întâmplă.

Ceea ce voiam de fapt să scriu, să exprim… nu are legătură cu rodiile sau cu orice alte fructe. Are legătură cu amintirile. Cele mai frumoase şi dragi amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii. Acele amintiri la care apelăm atunci când viaţa nu e aşa cum ne-am dori, atunci când trecem printr-o perioadă grea. Acele amintiri la care ne gândim seara când fixăm cu privirea un punct banal din tavanul întunecat. Acele amintiri care ne fac să lăcrimăm de fericire, de iubire, de regret…

Cu toţii avem astfel de amintiri, cu toţii avem o persoană deosebită la care am ţinut mai mult decât la oricine altcineva. Cu toţii am trăit alături de cineva clipe pe care ştim că nu le vom mai trăi niciodată alături de nimeni. Şi apelăm la astfel de amintiri, de gânduri şi.. le refacem mental şi le retrăim… şi le creăm diferite scenarii, diverse contexte… şi le retrăim intens până le distrugem… până le uzăm. Până când limita dintre imaginaţie şi realitate a fost complet distrusă şi ne îndoim de ceea ce până ieri părea atât de real… de adevărat…

Lucrurile cu adevărat valoroase în viaţa noastră sunt cele pe care le preţuim atât de mult încât ne e teamă să le folosim pentru a nu le uza prea tare… Şi totuşi când vine vorba de gânduri şi amintiri, ne e atât de greu să ne controlăm. Un cântec, un miros… uneori nu e nevoie nici de atât pentru a fi purtaţi spre acel gând, spre acea persoană.

Nu pot. Atât de inutile îmi pare cuvintele când vreau să exprim ceva mai presus de ele…

Cu toţii avem un gând frumos cu care ne place să ne ţinem mintea ocupată… Până când într-o zi îţi dai seama că nu mintea e cea ocupată…şi gândurile nu sunt decât un ecou al inimii tale. Şi îţi doreşti din tot sufletul să creezi alte amintiri noi, să nu te mai învălui în amintirile uzate de acum.. Dar pare atât de absurd să îţi doreşti asta…
Cum să îţi doreşti ceva ce ţi-e teamă să ai?...

De-a v-aţi ascunselea cu viaţa

Nevoia de a ascunde şi de a căuta este înnăscută. Cum altfel ne putem explica faptul că în orice colţ al lumii, indiferent de vremuri, de cultură, de educaţie, toţi copiii au creat jocul de-a v-aţi ascunselea? De fapt, nici nu l-au creat, l-au găsit în adâncul lor. Este vorba de abilitatea copiiilor de a se conecta cu interiorul lor, cu inteligenţa lor înnăscută. E un joc intuitiv pe care adulţii nu l-ar fi putut descoperi niciodată.

Ne place să căutăm. Dacă nu pentru satisfacţia că am găsit, pentru aventura de a căuta. Procesul în sine ne atrage, aşa că începem şi căutăm. Căutăm când suntem copii, căutăm când suntem adulţi, căutăm când ajungem bătrâni… căutăm în permanenţă, dar de fiecare dată altceva. Viaţa în sine a devenit o călătorie făcută în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care ni le-am pus, a unor soluţii pentru probleme pe care le avem. Căutăm încontinuu, pentru că nu există destinaţie, nu există scop. Nu există clipă în care să putem spune: “am găsit“. Odată găsit, lucrul căutat îşi pierde misterul în care era învăluit şi devine neinteresant. Nu ne putem resemna, aşa că alegem să căutăm în continuare altceva: mai bun, mai interesant, din ce în ce mai greu de găsit.

Cea mai des întâlnită căutare în rândul oamenilor este căutarea sensului vieţii. Fie că ne raportăm la umanitate şi la un sens general valabil, fie că ne referim la viaţa noastră, un simplu individ care alcătuieşte umanitatea, sensul vieţii întotdeauna pare să ne scape.
Am mai scris despre asta şi îmi dau seama că nu mi-am schimbat părerea. Căutăm un sens vieţii pentru că ne-ar îngrozi să acceptăm că nu are. Că nu există un sens sau o destinaţie precisă unde trebuie să ajungem. Că oricât de repede sau de încet am merge, orice cale am apuca, ajungem în acelaşi punct final: moartea, pe care nu îl putem ocoli. Şi ar fi paradoxal să îi găsim vieţii sens prin moarte. Aşa că negăm moartea, o sfidăm şi ne ambiţionăm să credem că trebuie să existe ceva pentru care să merite să trăieşti, trebuie să ştii încotro te îndrepţi pentru a fi capabil să îţi dai seama dacă ai ajuns sau nu.
Aşa că ne creăm ţeluri, idealuri absolute pe care urmărim să le atingem doar pentru a conştientiza că odată atinse, nu au nicio valoare.

În ultimul timp, am ajuns să cred că secretul e să te îndrepţi spre un loc unde ştii că nu trebuie să ajungi. Secretul e să îţi doreşti să ai ceva ce nu îţi trebuie cu adevărat. Cu toţii visăm, cu toţii ne dorim ceva. Fie că e vorba de viaţa profesională sau de viaţa sentimentală sau de multe alte planuri din viaţa unui om, toţi sperăm la ceva. Dorinţele şi idealurile nu au rost atâta timp cât ajungem să trăim doar prin ele. Atâta timp cât ne proiectează în viitor cu atât de multă putere încât devenim incapabili să conştientizăm prezentul.
Şi eu visez, şi eu sper, şi eu mă aştept să fac anumite lucruri, să am anumite realizări, dar sunt clipă de clipă conştientă că nu am nevoie de acele lucruri pentru a fi cu adevărat fericită.

Am trăit mulţi ani urmărind involuntar teoria vieţii “de după”. Ce vreau să spun cu asta e că de multe ori oamenii au senzaţia că pentru a fi ceea ce vor să fie, pentru a trăi aşa cum îşi doresc să trăiască, trebuie să se întâmple ceva anume, trebuie atins un anumit pas, trebuie depăşită o anumită etapă. Aşa apare teoria vieţii de DUPĂ. Nu vi s-a întâmplat să spuneţi: Plănuiesc să fac ceva măreţ, dar nu am timp acum, o să mă apuc DUPĂ… ce termin şcoala, DUPĂ ce termin proiectul la care lucrez, DUPĂ ce îmi găsesc un loc de muncă, DUPĂ ce mă mut, DUPĂ ce mă căsătoresc şi lista poate continua la infinit. Tot analizându-mi viaţa şi clipele în care sunt tentată să cad în plasa lui DUPĂ, mă gândesc că cea mai bună soluţie e să îl înlocuiesc cu un alt cuvânt. Îl voi înlocui cu “înainte“. Nu mă voi mai gândi la ce intenţionez să fac DUPĂ ce e atinsă o anumită etapă, ci ce aş putea face ÎNAINTE.

Simt nevoia să spun mult prea multe lucruri, nimic nou. De multe ori simt că ce scriu are sens doar pentru mine. Şi apoi îmi dau seama că pentru mine scriu, deci obiectivul a fost atins, chiar dacă simt că am eşuat.
Acum câteva zile, pe o vreme deosebit de frumoasă, care aducea a primăvară, am zărit un rând de plopi. Toţi erau înalţi, dar unul îi depăşea în înălţime atât de mult, încât îţi era greu să nu remarci asimetria. M-a făcut să mă gândesc cât de mult obişnuiesc să merg privind în jos şi să conştientizez cât ratez din înaltul cerului. Deasupra plopilor zbura o pasăre. La un moment dat am văzut că vrea să se aşeze şi am fost surprinsă că a ales cel mai înalt plop. Apoi mi-am dat seama că are sens. Privind de jos în sus, eu pot rata măreţia plopului, dar ea privea de sus în jos. Nu avea cum să îl rateze. M-a făcut să mă gândesc la perspective, la unghiuri diferite din care putem privi şi analiza viaţa. Poate motivul principal pentru care ea s-a oprit să se odihnească pe cel mai înalt plop era unul lipsit de măreţie. Poate faptul că era cel mai înalt, îl făcea cel mai apropiat de ea. Faptul că s-a oprit pe el era un semn de comoditate, în niciun caz ambiţia de a aspira la mai mult, de a lupta mai mult pentru ceea ce îşi doreşte. Dacă era vorba de stabilit ţeluri şi destinaţii, cu siguranţă pasărea şi-ar fi propus să atingă cel mai jos vârf de copac, doar pentru că era cel mai îndepărtat de ea, cel mai greu de atins.

Trebuie să recunoaştem: ne plac provocările, dar nimănui nu îi plac provocările uşoare. Teama de eşec face lucrurile mai interesante. Dacă nu ar exista teama de a pierde, faptul că ai câştiga nu ar avea nicio valoare. Asta mă face să îmi amintesc de ceva ce am citit recent şi mi-a plăcut: €Ž“Unless you are capable of saying NO, your YES is meaningless.” (Numai dacă eşti capabil să spui nu, Da-ul tău are valoare).
Dacă am ajunge să ne privim viaţa de sus în jos, de la destinaţia finală în prezent, dacă am urma un plan invers, cu siguranţă că ceea ce pare cel mai greu de atins vârf e de fapt cea mai apropiată cale pe care o putem apuca.
E un joc al extremelor. Lucrurile se pun întotdeauna în balanţă. Lumea se împarte în bine şi rău, în alb şi negru, în zi şi noapte, în Yin şi Yang. De multe ori perechile de acest fel sunt alcătuite dintr-o entitate şi o non-entitate. O prezentă şi o absenţă. E puţin greu de explicat, aşa că voi da un exemplu concret: există doar lumină, nu şi întuneric. Întunericul e doar absenţa luminii.

În timp, am încercat să extind metafora şi am ajuns să cred că există doar fericire, nu şi nefericire. E greu să te convingi pe tine însuţi de aşa ceva când lumea înconjurătoare te sufocă ceas de ceas cu dovezi contradictorii credinţelor tale. S-a dezbătut mult pe tema fericirii şi a nefericirii. Unii spun că fericirea e absenţa nefericirii, alţii cred că fericirea trebuie să fie ceva mult mai deosebit decât o absenţă. E greu de explicat. Până la urmă nu contează decât modul în care privim viaţa. Nu putem controla ceea ce se întâmplă cu noi, dar putem mereu să controlăm atitudinea noastră faţă de evenimentele care se petrec.

Aparent toţii oamenii au de dus o povară. Că e vorba de ghinion în dragoste, în viaţa profesională, că e vorba de boli grave sau un handicap, că e vorba de pierderea cuiva drag sau alte şi alte situaţii, toţi oamenii au trecut printr-o experienţă dureroasă. Toţii oamenii au îndurat suferinţe majore de-a lungul vieţii. Îmi amintesc de o poveste reală a unei femei a cărei fetiţe de numai 3 anişori avea cancer. E inimaginabil de greu să înţelegem prin ce trecea această femeie, să găsim o explicaţie pentru ceea ce se întâmpla în sufletul ei. Ca orice om pus în faţa unei astfel de nedreptăţi, femeia a fost tentată să renunţe la credinţă, să îl condamne pe Dumnezeu pentru ceea ce i se întâmpla. Incapabilă să mai reziste durerii, şi-a adunat însă forţele şi a ajuns la un preot sperând ca el să îi dea răspunsul care să o liniştească, sperând ca el să pună capăt suferinţei sale interioare. Preotul i-a spus povestea unei femei căreia îi murise singurul fiu şi care, la fel ca şi ea, fusese îngrozită de durere şi incapabilă să înţeleagă de ce e pedepsită în acest fel. Femeia care îşi pierduse fiul primeşte vizita unui înger, ca răspuns al rugăciunilor ei arzătoare. Îngerul vine şi îi spune că toţi oamenii poartă o povară, sub forma unei cruci, de-a lungul vieţii şi că unele sunt mai mici, altele mai mari. Dar fiindcă ea simte că a fost nedreptățită, i se da ocazia să îşi aleagă singură povara pe care se crede capabilă să o îndure. Femeia pătrunde într-o cameră întunecoasă unde se zăreau siluetele a zeci, sute de cruci. Rând pe rând, ea încearcă să ridice toate crucile şi să îşi dea seama pe care ar fi capabilă să o îndure mai uşor. Într-un final găseşte o cruce potrivită puterii ei şi cu ea în spate, părăseşte camera întunecoasă. Îngerul îi zâmbeşte blând şi îi cere să citească ceea ce scria pe cruce. Totul era clar acum, ca lumina zilei. Pe cruce era scris numele ei.
Se ştie că Dumnezeu ne dă numai atât cât putem duce, ne dă după puterea noastră.

Acum câteva zile am dat peste câteva citate ale Maicii Tereza şi unul, care se potriveşte în acest context, mi-a atras atenţia în mod deosebit: “I know God won’t give me anything I can’t handle. I just wish he didn’t trust me so much!” (Ştiu că Dumnezeu nu îmi va da ceva ce nu pot îndura. Mi-aş dori doar să nu se încreadă atât de mult în puterile mele.)

Îmi dau seama câte am reuşit să adun într-un singur post, câte gânduri, câte sentimente, câte idei… Simţeam nevoia să scriu. Cu toate că articolul e un puzzle de idei… se potriveşte cu starea mea interioară: clipă de clipă mă joc de-a v-aţi ascunselea cu viaţa. Eu mă ascund… şi eu mă caut. Uneori mă şi găsesc. Înăuntrul meu… în cel mai adânc colţ al fiinţei mele. Acolo unde totul pare să aibă sens.

Autoportret dintr-o oglindă spartă

Îmi doresc de mult timp să citesc o carte de Octavian Paler: “Autoportret într-o oglindă spartă”. Nu ştiu despre ce e vorba, dar titlul îmi sugerează că e un monolog interior, o confesiune, o auto-analiză a sinelui foarte detaliată care sigur mi s-ar părea o lectură înţeleaptă.
De ce aş vrea să o citesc? Mă amăgesc că m-ar ajuta să mă cunosc. Ăsta e adevărul, deşi nu întotdeauna am curaj să îl recunosc.
Simt că trăim  într-o lume în care nu apucăm să îi cunoaştem pe cei din jurul nostru, nu apucăm să ne cunoaştem pe noi înşine şi ne irosim viaţa căutând răspunsuri înainte de a formula întrebări.

Mă zbat ceas de ceas să mă definesc. Să pot spune cu precizie cine sunt, ce sunt şi să găsesc argumente logice pentru orice aş avea de spus despre mine. Mă macină gândul că după peste 20 de ani petrecuţi cu mine însămi nu am ajuns să mă cunosc, să mă pătrund până în adâncul fiinţei mele. Sunt o oglindă spartă în care s-au privit zeci, poate chiar sute de oameni. Fiecare dintre ei a văzut ceva diferit în mine. E normal, te uiţi la cineva şi te vezi pe tine, remarci punctele compune… te vezi reflectat în cealaltă persoană, în gândurile sau acţiunile ei. Şi nu îţi dai seama că mai mult sau mai puţin intenţionat devii o parte din acea persoană şi acea persoană devine o parte integrantă din fiinţa ta. Nu îţi dai seama că acea persoană va fi incapabilă să se mai definească pe sine însăşi fără să te cuprindă în existenţa ei, în fiinţa ei. Ştiu că nu e o decizie înţeleaptă să ne vedem cu ochii celorlalţi. Dar e o decizie? Avem de ales? Putem să ne detaşăm complet de ceilalţi? Chiar putem?
Smulge părerea celorlalţi despre tine din fiinţa ta.. dă-o la o parte şi vezi cu ce rămâi. Cu un gol imens…
Adevărul este că nu ştim nimic despre noi. Ne definim raportându-ne la acţiunile noastre şi la relaţiile cu ceilalţi. Ce credem despre noi, ce ştim despre noi sunt lucruri pe care le-am învăţat de la alţii.

Gabriel García Márquez avea un citat pe care mulţi îl foloseau şi încă îl folosesc atunci când îşi declară iubirea către partener:

“Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt eu atunci când sunt cu tine”.

Mult timp mi s-a părut o declaraţie de dragoste lipsită de orice substanţă, o afirmaţie egoistă. Mi s-a părut că devenim atât de preocupaţi de propria noastră persoană, încât până şi în dragoste, ajungem să ignorăm tot ce e în afara fiinţei noastre şi să ne canalizam atenţia doar pe noi înşine. Acum însă pot privi lucrurile şi cu alţi ochi şi mi se pare emoţionant, mi se pare demn de admirat faptul că a reuşit să pună punctul pe “i”.

Poate e dovadă de egoism, dar să fim sinceri… Cine sunt oamenii noştri preferaţi? Compania cui o căutăm de cele mai multe ori şi de ce?… Într-un moment de sinceritate cu mine însămi, am ajuns să îmi dau seama că îmi doresc să fiu înconjurată de oameni care mă fac să mă simt bine în pielea mea, oameni care mă plac pentru motivele pentru care simt că merit să fiu plăcută. Oameni care mă fac să remarc în mine ceva nou, ceva deosebit ce trecusem cu vederea înainte. Avem nevoie de oameni care să ne facă să ne simţim deosebiţi. Iubim şi apreciem oamenii care ne fac să ne iubim şi să ne apreciem pe noi înşine.

Suntem alcătuiţi din circumstanţe şi impresii. Circumstanţe în care am fost odată puşi, impresii pe care le-am creat altor oameni despre noi. Ne-am obişnuit să ne privim în oglinzi sau în ochii celorlalţi, ne-am obişnuit să ne privim din afară. Niciodată din interior…

Ne-am obişnuit să luăm de mână necunoscuţii şi să îi călăuzim pe un drum care îi face să ne vadă aşa cum am vrea să fim. E singurul control pe care îl avem asupra noastră şi a celor din jur. Dar într-o zi îţi dai seama că ce ştiu ei despre tine reprezintă un ciob dintr-o complexă statuie din sticlă. Mulți te vor privi ca pe o capodoperă, dar admirația lor se va reduce la frânturi din tine, fiindcă niciunul nu va fi capabil să te privească în ansamblu. Toţi vor putea să vadă mai mult sau mai puţin deformată, realitatea din fiinţa ta. Realitatea aşa cum o percepi tu. Dar niciun om singur nu va fi capabil să te reconstruiască integral. Suntem la mila altora. Ne naştem întregi, ne spargem în mii de bucăţi și împărțim frânturi din sufletul nostru tuturor din nevoia socială absurdă de a-i mulţumi pe toţi. Apoi suntem nevoiţi să ne petrecem restul vieţii cerşindu-ne cioburile înapoi şi încercând să ne reconstruim. Dar e în zadar. Ajunge să fie imposibil. Odată ajunşi un puzzle sisific, e mult prea târziu…

Ce e cel mai trist e că într-o zi conştientizezi că te-ai maturizat, conştientizezi că eşti mai mult sau mai puţin schimbat de ceea ce cred cei din jurul tău că eşti. Conştientizezi asta din toată fiinţa ta. Eşti capabil să te priveşti, să te analizezi, să te judeci… dar eşti incapabil să le arăţi celorlalţi noul tău Ego, noua ta individualitate. Oamenii care te cunosc de mult timp te tratează ca pe un dosar clasat, un dosar care a fost închis acum mult timp şi în care toate acţiunile tale, fie că i-au implicat, fie că nu, au fost atent analizate şi au ajutat la a trage concluzii. Verdictul a fost dat. Definitiv. Irevocabil.

Şi te doare. Te doare când te simţi nedreptăţit. Când simţi că cineva nu are despre tine părerea pe care tu consideri că ar fi normal să o aibă. Fie că sunt oameni la a căror părere ţii cu adevărat, fie că sunt necunoscuţi pe care nu îi vei mai revedea probabil niciodată, sentimentul e acelaşi. Nu vrem să recunoaştem şi o considerăm o slăbiciune a noastră, când de fapt e o slăbiciune a firii.. a firii umane. Cuvintele şi părerea celorlalţi despre noi ne rănesc şi ne macină întreaga fiinţă.

Prietenii vechi ştiu ce ai fost şi devin prea ocupaţi cu vieţile lor pentru a putea vedea ce eşti acum. Ni se întâmplă tuturor. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ajungem să ne reducem cercul de prieteni, fiindcă simţim că prieteniile adevărate sunt cele în care poţi tine pasul cu viaţa şi progresul prietenilor, în care ai timp să îi cunoști zi de zi și ai puterea să îți dai seama că nimic nu mai e la fel, că ei nu mai sunt aceeași oameni care au fost ieri, că tu nu mai ești același om care ai fost ieri…

Suntem oglinzi sparte care nu se pot reface niciodată fără contribuția tuturor celor care ne-au privit fie şi pentru câteva secunde. Suntem o singură persoană, dar adunăm în noi zeci şi mii de persoane. Pentru că nu există doi oameni care să se uite la tine şi să te vadă la fel. Pentru că tu nu eşti la fel în prezenţa a două persoane diferite.

Nu sunt bună la descrieri. Nu am fost niciodată. Dacă mi s-ar cere să mă descriu pe scurt, nu aş şti ce să spun despre mine… Lucrurile practice precum educaţia, ocupaţiile principale şi detalii banale despre culori sau filme favorite îmi par amăgiri. Simpla amăgire a faptului că te cunoşti pe tine însuţi.

Îmi dau seama că nu am deloc încredere în mine, în intuiţia mea, în ceea ce simt că e înţelept şi ceea ce simt că nu e. Orice gândesc caută confirmarea celor din jur. Citesc cărţi pentru a găsi în ele scrise, negru pe alb, convingerile pe care le am şi eu singură. Dar numai faptul că şi alţii le-au avut le oferă credibilitate. Mă îndoiesc clipă de clipă de ceea ce cred şi… ajung să mă contrazic şi să cad în plasa raţiunii.

Mi-e greu. Mi-e greu să ţin pasul cu mine şi pasul cu ceilalţi. Mi-e greu să mă refac din atâtea bucăţi de cioburi. Mi-e greu să îmi dau seama cum sunt, ce sunt… şi cum pot să mă privesc în oglindă şi să văd ceea ce trebuia să văd înainte să se spargă. Înainte ca toţi ceilalţi si îşi lase amprenta pe cioburile mele… Mi-e greu să mă refac într-un autoportret când tot ce am e o oglindă spartă.

Despre luarea deciziilor

Încă nu ştiu dacă să cred sau nu în Destin, dar am ajuns să înţeleg că prezentul nu e decât rezultatul unei sume de decizii pe care le-am luat în trecut. Fie că eram pe deplini conştienţi, fie că nu; fie că era vorba de decizii mărunte sau decizii semnificative, toate alegerile făcute anterior ne-au adus în locul în care suntem acum şi ne-au făcut să fim oamenii care suntem.
Oamenii din jurul meu cred că sunt un om indecis. Adevărul e că pot fi orice, numai un om indecis nu. Urăsc starea de indecizie, urăsc starea de incertitudine, urăsc sentimentul copleşitor pe care îl ai în faţa unui drum care se bifurcă şi, pur şi simplu, nu ştii încotro să o iei. Nu sunt un om indecis, sunt perfect capabilă să iau decizii, ba chiar într-un mod rapid. Problema mea e că… mă răzgândesc des.

Nu ştiu dacă e cu adevărat o problemă. Important e că în momentul respectiv, decizia luată părea cea mai potrivită pentru situaţia în care eram şi pentru persoana care eram atunci. Dacă pe parcurs, se dovedeşte că decizia nu mă mulţumeşte pe termen lung, mă întorc la răscrucea de drumuri şi o apuc pe un altul, pe care nu am mai mers înainte. Mi se pare o metodă mult mai eficientă de a-ţi trăi viaţa, decât bătând pasul pe loc şi oscilând în permanenţă între două decizii care par potrivite şi nepotrivite în acelaşi timp.

Sunt o persoană perfecţionistă, dar am învăţat în ultima perioadă că… dacă mă aştept să fac întotdeauna alegerile perfecte şi să iau deciziile cele mai bune, procesul mă macină vreme îndelungată. Întotdeauna vor exista argumente pro şi contra în legătură cu orice opţiune pe care o avem la dispoziţie. Uneori cred că e bine să îţi urmezi instinctul sau inima. Când am de hotărât ceva, închid ochii, respir adânc şi încerc să îmi dau seama ce vreau cu adevărat… când lucrul ăsta devine prea greu, când întrebarea pare să rămână fără răspuns o perioadă semnificativă de timp, schimb perspectiva. Ce aş regreta mai mult?

Îmi place să trăiesc viaţa fără să regret. Nu prea văd rostul… cu ce ne-ar ajuta să trăim împovăraţi de regrete din trecut, atâta timp cât oricum nu mai e nimic de făcut pentru a schimba acea perioadă din viaţa noastră. Cred că l-am menţionat de mai multe ori, dar mi se pare prea relevant pentru a fi omis… e un citat care îmi place enorm şi spune că “Not even God can change the past” (Nici măcar Dumnezeu nu poate schimba trecutul). Aşa că încerc clipă de clipă să îmi dau seama ce vreau să fac, încercând să simt ce aş regreta mai mult.

Într-o carte citită recent, scrisă de o femeie terapeut despre şi pentru femeile perfecţioniste, autoarea dezbate luarea deciziilor într-o manieră foarte accesibilă. Ea prezintă un exemplu atât de elocvent, încât ne face să ne simţim relativ naivi pentru că l-am omis de-a lungul vieţii… Aflată cu fetiţa ei de 6 ani într-un magazin de jucării, îi spune copilului că nu îşi poate permite decât o singură jucărie. Fetiţa reduce gama de jucării pe care şi le-ar fi dorit la doar două dintre ele. Dar încă îi e foarte greu să se decidă. Mama îi sugerează cea mai la îndemână metodă de a face alegeri rapide: ala bala portocala… Copilul intră în joc şi când descoperă ce jucărie a ales, se întristează. Atunci mama îşi dă seama că, de fapt, ea are o preferinţă. În momentul în care şi-a imaginat cum ar fi să plece acasă fără jucăria X, pentru că jocul decisese că va cumpăra jucăria Y, fetiţa şi-a dat seama ce îşi doreşte mai mult. E un joc interesant: să afli ce vrei punându-te în situaţia în care trebuie să realizezi ce vei regreta mai mult că nu ai.

Fără influenţe din afară, fără să mă inspir din cine ştie ce cărţi citite, acum peste jumătate de an, am realizat acest lucru foarte important în privinţa luării deciziilor. Fiind la cumpărături, eram tentată, ca femeie, să arunc din când în când o privire şi la ofertele de haine, încălţăminte, cu toate că nu se aflau pe lista mea de cumpărături şi nici nu mă puteam abate mereu financiar de la acea listă.
De multe ori trebuia să iau o decizie… să iau bluza asta şi să sper că o să mă descurc cu banii pentru restul cumpărăturilor sau să nu mă abat şi să iau lucrurile pentru care am venit? Era imposibil să iau o decizie… fiindcă îmi dădeam seama de argumentele pro şi contra pentru ambele variante şi în capul meu era o luptă bazată numai pe logică. Atunci mi-am dat seama că a aborda viaţa dintr-o perspectivă complet logică şi raţională, e absurd.

Legat de comportamentul consumatorilor, citisem undeva că “people buy on emotion and justify with logic” (oamenii cumpără bazându-se pe emoţii, sentimente, dar se justifică apelând la logică). Inițial, mi s-a părut amuzant, dar am simțit pe propria-mi piele că e complet adevărat.
Ştiam că dacă voi cumpăra acea bluză, voi regreta probabil banii cheltuiţi într-un impuls de moment; pe de altă parte, ştiam că dacă nu o voi cumpăra, acasă voi regreta faptul că nu o am. Era greu să mă decid, până am descoperit că… regretul că nu am făcut ceva e mai mare decât regretul pe care îl aveam după ce făceam ceva ce se dovedea a fi greșit ulterior. Aşa cum, la fel, cred că m-am mai repetat pe blog… e un alt citat care îmi place şi care spune că: “regret for the things we did can be tempered by time, is it regret for the things we did not do that’s inconsolable”.
Apoi am conştientizat că dacă voi regreta banii cheltuiţi, am totuşi o bucurie: acea bluză, care îmi va readuce zâmbetul pe buze şi problema financiară va fi repede dată uitării.

Cu siguranţă vi s-a întâmplat să trebuiască să cumpăraţi ceva, dar să vă doriţi altceva. Luarea unei decizii e întotdeauna un proces dificil, fie că e vorba să te decizi dacă să cumperi îngheţată sau ulei, dacă să porţi pantaloni sau fustă, dacă să cumperi draperii roşii sau albastre, dacă să studiezi la o anumită şcoală sau la alta, dacă eşti pregătit pentru un copil sau nu, dacă să spui da sau nu la o ofertă de muncă, într-un alt oraş. Viaţa e plină de decizii, decizii care nu se vor termina niciodată. Întreaga viaţă e o călătorie în care trebuie să iei decizii la fiecare pas. Cu cât mai repede transformaţi procesul de a vă decide într-un proces plăcut, cu atât mai mult vă puteţi bucura de viaţă.

Sfatul meu, pentru absolut toate deciziile pe care le aveţi de luat este să fiți mereu conştienţi ce anume aţi regreta mai mult şi să vă ascultaţi inima înainte de a încerca să raționalizați.
E bine să ţineţi minte că absolut orice decizie e bună atâta timp cât e una luată… O decizie luată îţi permite să îţi canalizezi atenţia asupra ei, să o remarci mai bine, să o analizezi în profunzime şi, eventual, să îi identifici punctele slabe sau dezavantajele.
Dacă se va dovedi o decizie greşită pe termen lung, vă puteţi întoarce oricând asupra unei alte decizii disponibile la acel moment. Regretul că aţi făcut ceva greşit e ceva ce va trece cu timpul, regretul că nu aţi avut curaj să faceţi un anumit pas, vă va urmări mult timp, poate chiar tot restul vieţii, în cazul unei decizii majore. O viaţă trăită în regret e o viaţă tristă.
Încearcă orice îţi spune inima, e mai bine decât să te întrebi “ce ar fi fost dacă…” .

Un adevăr greu de acceptat

Zi de zi ne facem planuri şi ni se pare ceva normal. Ne planificăm în avans ziua de mâine, săptămâna viitoare, ne facem o listă cu lucruri pe care am vrea să le realizăm în decursul acestui an sau în decursul mai multor ani… Ne place să ne gândim la ce va fi şi ne amăgim că vom avea timp să le facem pe toate.  E greu de acceptat faptul că nu deţinem în totalitate controlul vieţii noastre şi că tot ce avem în clipa de faţă se poate sfârşi în orice moment. Cine ar vrea să recunoască asta? Cui i-ar fi uşor să accepte că e stupid să îţi faci planuri de viitor când nu ţi se oferă garanţia că vei trăi până mâine? Cui i-ar fi uşor să accepte că totul e aşa cum trebuie să fie şi că e inutil să lupţi pentru a schimba ceva…
Găsisem demult un citat, nu ştiu cine a spus lucrul ăsta, şi nici nu schimbă cu nimic impactul pe care l-a avut asupra mea: “Nici Dumnezeu nu poate schimba trecutul.” Nu te face să fii mai atent la clipa prezentă? La faptul că azi va deveni mâine trecut şi că în măsura în care poţi schimba lucrurile, ar fi bine să o faci? Am avut momente când eram pe deplin conştientă de asta şi mi-am propus să îmi repet zi de zi acelaşi lucru: “adu-ţi aminte că trăieşti clipa asta o singură dată şi încearcă să o transformi într-o clipă de care să îţi aminteşti cu drag mâine…”.

De multe ori mă caracterizez ca fiind o persoană indecisă… dualitatea existenţei mele mă poartă extrem de des de la agonie la extaz cu o viteză năucitoare. În orice situaţie, sunt perfect capabilă să găsesc argumente pro şi contra. În orice zi sunt tentată să iau decizii care contrazic deciziile luate anterior. Poate sunt încă la vârsta la care încerc să mă formez, poate e ceva ce mă va caracteriza tot restul vieţii… însă trebuie să recunosc că sunt instabilă. Psihic, emoţional, sunt un om care nu ştie încă ce vrea de la viaţă şi mai ales ce vrea de la el însuşi.

Nu îmi place să recunosc, dar sunt un amalgam de contradicţii…  Am momente când cred că suntem nişte mici piese dintr-un puzzle mult prea complicat pe care nu îl vom putea privi niciodată în ansamblu, pe care nimeni nu îl va finaliza… Am momente când simt că suntem centrul universului şi că suntem stăpâni pe viaţa noastră, că noi înşine suntem un puzzle amplu şi că singura noastră datorie e să reuşim să punem cap la cap piesele pentru a reuşi să scoatem ce e mai bun din noi înşine.  Cu siguranţă, adevărul e undeva la mijloc… Nu suntem în totalitate victimele unui Destin, suntem co-autori la propriile noastre vieţi, dar… e greu să nu te întrebi până unde poţi controla? Până unde ţi se permite să intervii? Cât de limitat e accesul pe care îl ai la propria ta viaţă?

Mă gândesc la viaţa mea de acum 5 ani şi îmi dau seama că nu sunt deloc unde credeam că aş fi… Într-o anumită măsură, e un lucru bun, într-o altă măsură, e deprimant să ştiu că există riscul ca planurile pe care mi le-aş face de acum pentru următorii 5 ani, să fie complet inutile. Să mă abat mai mult sau mai puţin intenţionat de la ele şi să o apuc pe o cale complet diferită, pe care am ales-o de bună voie sau… forţată de împrejurări. E greu de acceptat că nu deţii controlul vieţii tale, că nu deţii controlul timpului… Dacă nu poţi controla clipa prezentă, ce rost mai au amăgirile că poţi controla sau influenţa cumva viitorul?

Totuşi ce poţi face dacă ajungi să accepţi asta? Dacă ajungi să îţi dai seama că eşti ceea ce eşti şi eşti unde trebuie să fii şi că totul e aşa cum trebuie să fie. Ce rămâne din tine dacă toate speranţele şi visele dispar?… Dacă toate planurile tale dispar peste noapte, cu ce gând te mai poţi motiva să lupţi? Ce motiv mai ai să trăieşti? De ce te mai trezeşti dimineaţa?… Fără motiv, fiindcă oricum viaţa ta pare lipsită de sens? E într-adevăr greu de acceptat… Fiindcă odată ce accepţi acest adevăr, nu îţi va rămâne nimic. Absolut nimic… Poate am fi mai fericiţi fără să ne simţim copleşiţi de un scop suprem pentru care ne-am născut şi care ne e încă necunoscut. Poate ne-ar fi mai bine fără presiunea că se aşteaptă ceva măreţ de la noi… dar ne permitem să riscăm toate dorinţele şi speranţele pentru un vid care nu garantează că ne va aduce fericire şi linişte sufletească?…

Ce te faci când…?

Toţi oamenii simt la un moment dat nevoia de a se opri şi de a încerca să devină conştienţi pe deplin de cine sunt ei cu adevărat şi de viaţa pe care o trăiesc. E normal să simţi nevoia de a şti unde te situezi în raport cu destinaţia finală dorită. Dar ce te faci când nu ştii încotro să te duci? Ce te faci când nimic nu pare să mai aibă sens şi te simţi blocat într-o viaţă pe care o trăiesc alţii pentru tine, pe care o priveşti din afară, o condamni, dar nu reuşeşti să o schimbi. Ce faci când fiecare mică decizie pe care eşti nevoit să o iei, e influenţată de cei din jurul tău sau va influenţa oamenii din jurul tău şi relaţia ta cu ei. Când nimic din ceea ce faci nu te reprezintă pe tine ca individ… pe tine ca individ unic?

Da, sunt situaţii similare prin care trec mulţi oameni, da… sunt trăsături comune şi lucruri care ne definesc pe toţi. Dar în spatele tuturor acestor lucruri, ştii sau ar trebui să ştii că eşti unic şi că ceea ce pare o viaţă bună pentru alţii, nu oferă garanţia că va fi o viaţă bună pentru tine. E greu de explicat mesajul pe care încerc să îl transmit. E de mii de ori mai greu să te exprimi prin scris atunci când ştii că există posibilitatea că cineva să citească ceea ce scrii. Dintr-o simplă tentativă de a te elibera, de a te descărca de sentimentele contradictorii care îţi îngreunează viaţa, scrisul devine o responsabilitate pentru ceilalţi. Uneori îţi pasă mai mult de ce vor citi şi înţelege ceilalţi, decât ce vei spune cu adevărat. Uneori mi-e teamă că oamenii cred că dacă ne punem aceleaşi întrebări, probabil sunt pregătită să le ofer şi răspunsuri. Nu sunt! Nu scriu să propun soluţii pe care oricum nu le-aţi înţelege sau accepta, pentru probleme pe care nici nu sunteţi mereu conştienţi că le aveţi. Scriu pentru că îmi pun întrebări şi ştiu că şi alţii îşi pun şi ar fi mai uşor dacă am şti că toţi trecem prin astfel de momente mai devreme sau mai târziu.

Întrebarea pe care mi-o pun e ce te faci când trebuie să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti că nu eşti prea departe de omul care erai acum câţiva ani? Şi că progresul pe care simţeai că l-ai făcut, l-ai pierdut într-o singură clipă de nebunie în care ai fost tentat să te legi de trecut… de ceva cunoscut, de ceva ce părea să îţi ofere mai multe garanţii decât ceva complet nou, ceva necunoscut, învăluit în mister şi riscuri. Ne e frică de riscuri. Deşi nu apreciem ce avem, deşi nu suntem niciodată mulţumiţi pe deplin cu ce avem, ne e frică să riscăm prezentul. De ce? Poate că undeva în subconştient ceva ne face să credem că mereu poate fi mai rău de atât… ceva ne forţează să ne resemnăm şi să evităm situaţiile noi, imprevizibile. Ceva ne opreşte să îndrăznim să visam la mai mult.

Cum poţi atunci să mai dai sens vieţii tale şi să continui să mergi înainte, când ştii că acel drum duce inevitabil în locul de unde ai plecat?  E o amăgire continuă să simţi că progresezi. E o amăgire continuă să speri că te poţi schimba. Anumite părţi din tine vor fi mereu aceleaşi şi conştientizându-le, te vei simţi slab şi blocat într-o viaţă cu care ajungi să te resemnezi.

Emil Cioran spunea:
“Ceea ce ştiu la 60 de ani, ştiam la fel de bine şi la 20. 40 de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare…”

Cred că ar trebui să ne pună pe gânduri ceea ce a zis şi să ne facă să acceptăm faptul că nu îţi poţi schimba modul de a gândi peste noapte şi nu îl poţi schimba complet nici după ani de zile. Îl poţi îmbunătăţi constant, dar niciodată nu va fi un progres definitiv. Mă gândesc la o analogie simplă… un joc pe calculator. Ai de trecut un nivel foarte important, la mijlocul jocului însă pierzi şi eşti forţat să o iei de la capăt. Nu poţi continua de unde ai rămas. Cam aşa privesc viaţa uneori şi progresul stupid pe care încercăm să îl facem.  Am avut de trecut multe obstacole până la atingerea scopului final. Nu am reuşit să le trec pe toate şi am căzut. Speram să mă adun repede, să mă ridic şi să continui din acelaşi punct… Însă a trebuit să conştientizez şi să accept faptul că de fiecare dată trebuia să o iau de la zero. Când eşti pe drumul pe care vrei să fii, trebuie să ajungi fără să iei pauză. Orice pauză te aruncă înapoi la linia de start. Nu ştiu dacă e un lucru bun că se întâmplă aşa, dar… mă gândesc că aceleaşi drumuri au ajuns atât de cunoscute în timp, încât… pe măsură ce mă apropii mai tare de destinaţie, sunt capabilă să refac drumul din ce în ce mai uşor.

Trăim într-o eră digitală şi e normal să faci analogii cu ce se întâmplă în lumea reală. Nu vi s-a întâmplat să folosiţi un anumit software şi după ore de muncă, ore în care cu greu aţi devenit mulţumit de ceea ce aţi creat, să cedeze înainte să fi apucat să salvaţi?  E un chin, dar amintiţi-vă că să refaceţi tot v-a luat atât de puţin timp… aveaţi experienţa necesară, aveaţi în minte paşii parcurşi şi ştiaţi exact ce e de făcut. Cred că cel mai bine e să îţi poţi da repede seama ce vrei să faci şi să încerci absolut orice soluţie. Dacă va fi una bună, te va duce mai aproape de ceea ce îţi doreşti, dacă nu… vei şti să o eviţi pe viitor..